Gandesc mult, slabesc si mai mult

Acum sa nu se gandeasca careva ca stau in pozitie lotus toata ziua si fac yoga, si slabesc vazand cu ochii. Ei da, nici macar nu vreau sa slabesc. Nu am nevoie, ba chiar dimpotriva. Dar uite-ma aici, dupa o perioada de zbatere interioara de vreo 5 luni, cu 5 kilograme in minus. Nu, nu fac yoga, dar ma vezi cu ochii atintiti intr-un punct fix, cu mintea aiurea, concentrata pe idei abstracte. Si asta oriunde, nu numai in casa - pic pe ganduri pe strada, in supermarket, in autobuz, chiar si cand ies cu prietenii ma gandesc tot la ale mele. Am ajuns in punctul in care nu mai fac aproape nimic fara sa ma gandesc: “de ce fac asta?”, “ce rost are asta?”, “cum s-a descoperit asta?” Si insist atata pe o idee, si o iau de la Ana la Caiafa, de parca as avea un puzzle mental de rezolvat.

De fapt si de drept, totul pentru mine imi apare acum ca un puzzle. Nici macar nu mai sunt copil mic. Nu, dar sunt praf stelar. Asa se explica cum am intrebari existentiale, filosofice, legate de univers, de natura umana, de natura lucrurilor, de conexiunile dintre energii diferite, de relatii interumane, de diferentele dintre sexe, de civilizatii extraterestre, de cate-n luna si in stele. Si e adevarata vorba aia, gandurile te consuma. Literalmente. Da, te consuma, si iti macina tot sistemul digestiv. Nu ca oamenii supraponderali nu s-ar gandi si ei si nu ar avea idei multe, chiar geniale. Nu, dar macar ei se gandesc si la mancare, deci e logic sa isi puna gandurile in aplicare si in viata de zi cu zi. Eu ma refer la conceptele mele mai abstracte, care te-ar papa de viu, daca nu ai avea un mecanism in creier care singurel sa iti poarta tie (si lui) de grija.

Mancarea te tine in viata. Pai, nu chiar (desi corect dintr-o perspectiva). Ea poate sa-ti faca ochi frumosi de pe masa sau din frigider, sa se imbrace colorat sau sa-ti vina dezbracata in adevarata ei splendoare, si tu tot sa nu vrei sa te atingi de ea. Ce ne tine in viata e mecanismul asta de supravietuire, care ma ghideaza pe mine, cand nici macar nu mai simt ca imi e foame, desi n-am mancat nimic toata ziua, sa ma hranesc un pic, atat macar cat sa pot sa functionez. Si merg intr-un final, si mananc.Mecanic. Sau constient? Caci ca sa-mi dau seama ca mananc mecanic, trebuie mai intai sa fiu constienta de asta. Haha, in fine. Si in timp ce mananc, ma gandesc. Si acum imi rasuna cuvintele mamei in minte: “Nu te mai gandi atat, ca oricum nu o sa descoperi altceva decat e. Noi suntem prea mici.”

Nu-mi place gandul asta, desi unul din citatele mele favorite este “Life is not a problem to be solved, but a mystery to be lived!” Ciudat?!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu